Tratamentul traumei: abordări bazate pe dovezi versus abordări intuitive

     La prima ședință, o femeie neliniștită, de 24 de ani, stătea față în față cu terapeutul. Se vedea clar că era neliniștită și se simțea incomod la cabinet. Un centru de criză i-a recomandat tratamentul din cauza unei tulburări de stres post-traumatic (PTSD) complexe și persistente în urma unui abuz prelungit. Terapeutul i-a evaluat simptomele și istoricul tratamentului. Clienta a descris cel puțin patru serii de „terapie a traumei”. Dialogul referitor la experiențele trecute cu terapia s-a desfășurat în felul următor:

Pacienta: Terapeuții m-au ajutat. Mă simțeam întotdeauna mai bine după ședințe.

Terapeutul: Și ce s-a întâmplat după aceea?

Pacienta: Nu știu, pentru că mă simțeam rău mai târziu.

Terapeutul: Deci atunci când mergeai la un terapeut te simțeai mai bine, dar nu ți-ai revenit pe termen lung?

Pacienta: Da.

Terapeutul: De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Pacienta: Credeam că terapeutul m-a ajutat și era atât de competent, încât trebuie să fi fost ceva în neregulă cu mine. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine de nu îmi revin.

     Pacienta a descris o serie de abordări terapeutice pe care le-a primit după traumă, inclusiv:

• i s-a spus să nu se mai gândească la amintirea traumatică,
• a fost încurajată să evite amintirea și indiciile din jur,
• a fost lăsată în fața unui magazin pentru a-și înfrunta fricile de a fi în jurul oamenilor,
• i s-au pus întrebări despre mama ei și istoricul rușinii și
• a fost întrebată despre rolul alcoolului în evenimentul traumatic.

     Fiecare terapeut a crezut că o ajută și a crezut în intuiție atunci când și-a planificat tratamentul. Atât pacienta, cât și terapeuții s-au simțit bine cu ceea ce au făcut în timpul ședinței, iar femeia a declarat o ușurare la sfârșitul ședințelor. Dar, pe termen lung, simptomele ei de stres post-traumatic nu au dispărut, ci s-au înrăutățit.

     Problema a fost că terapeuții bine intenționați nu și-au bazat abordarea pe o formulare validată de cercetare a factorilor care întrețineau simptomele de stres post-traumatic. În schimb, terapeuții și-au urmat intuiția în alegerile din timpul terapiei, în loc să pună în aplicare una dintre intervențiile bazate pe cercetări valide pentru stresul post-traumatic. Tratamentele anterioare fără rezultate fie au încurajat-o pe clientă să se bazeze pe strategii de tolerare (coping) neadecvate, fie au aplicat o strategie potențial eficace într-o manieră aleatorie care a reactivat trauma (de exemplu, momentul în care a fost lăsată în fața unui magazin pentru a-și înfrunta fricile). Rezultatele negative au consolidat una dintre multele credințe obișnuite și centrale ale stresului post-traumatic: „Sunt incompetentă.”.  Mai mult, pacienta a perceput prin prisma experiențelor anterioare din timpul terapiei și din afara ei că ceva este în neregulă cu ea, că nu poate fi ajutată, ceea ce a dus la un cerc vicios de neajutorare, sinucidere și evitarea tratamentului.

     În februarie 2017, Asociația Americană de Psihologie a adoptat orientări în practica clinică privind tratarea tulburării de stres post-traumatic. Tratamentele cognitiv-comportamentale au fost recomandate insistent pe baza unei recenzii a literaturii de specialitate actuale. Aceste tratamente sunt eficiente, eficace și disponibile imediat pentru uzul terapeuților.

• Terapia prin expunere (cum ar fi terapia prin expunere prelungită) este bazată în principal pe învățarea prin experiență folosind tehnicile expunerii. Persoana apelează sistematic la două tipuri de evitare, amintirea traumei și elementele care declanșează amintirea. Terapeutul urmează procedurile de intervenție și folosește descoperirea ghidată pentru a prelucra expunerile.

• Terapia cognitivă (inclusiv terapia de prelucrare cognitivă) se bazează pe o abordare mai cognitivă a credințelor din jurul evenimentului traumatic și al reacțiilor post-eveniment ale clientului. Una dintre componentele tratamentului ar putea fi ca persoana să noteze desfășurarea evenimentului traumatic pentru a-l putea prelucra într-o măsură mai mare.

     Ambele tratamente abordează credințele (de exemplu, sinele ca incompetent, lumea ca excesiv de periculoasă) și strategiile de tolerare (coping) (de exemplu, evitarea amintirilor și a elementelor care declanșează amintirea) care întrețin simptomele stresului post-traumatic.  Aceste intervenții au fost testate în diferite scenarii de tratament, pentru diferite tipuri de traume și pe diferite populații.  O intervenție bazată pe dovezi poate elibera terapeuții de povara complexităților tulburării stresului post-traumatic și poate ajuta la tratarea eficientă și eficace a persoanei.

     La finalul terapiei prin expunere prelungită, pacienta a fost întrebată ce părți ale tratamentului au ajutat-o cel mai mult și ce părți nu au ajutat-o deloc. La fel ca multe persoane dinaintea ei, a spus că nu i-a plăcut procesul de revedere a amintirii (expunere imaginară), dar a spus că această procedură a fost probabil cea mai utilă parte a tratamentului. I-au plăcut expunerile in vivo după ce anxietatea i s-a redus, întrucât au ajutat-o să își trăiască din nou viața. A apreciat în mod special sprijinul terapeutului și aderarea terapeutului la un protocol care a fost testat. A declarat că protocolul i-a dat speranță în viitor, pentru că abordarea a fost bazată pe cercetare, iar terapeutul a dat dovadă de înțelegere reală și de compasiune față de experiențele ei.

     În final, ca răspuns la rușinea ei de a nu își reveni, a spus: „Poate că mi-am stricat viața ani de zile, dar nu mi s-a oferit niciodată această abordare. Au fost etape din tratament de care nu am fost încântată, dar acelea m-au ajutat cel mai mult. Mi-am recăpătat viața.”

https://beckinstitute.org/dr. Aaron Brinen